Nu idealizăm numai dragostea, ci şi pe partenerul nostru, obiectul şi subiectul dorinţelor noastre de iubire. Mulţi oameni doresc să-l scoată pe cel iubit din realitate şi să-i confere un caracter astral: omniprezenţa (acum că umple fiinţa noastră), omnipotenţa (de vreme ce le poate pe toate) şi omniscienţa (pentru că este o sursă de înţelepciune profundă). Urmează întrebarea logică: de ce-ţi doreşti un partener cu superputeri? Nu eşti prea mare ca să te joci cu super-eroi? Poate că ar trebui să vezi aici de ce să nu îți idealizezi partenerul/partenera.
Ştiu că dragostea trage lucrurile în favoarea ei, dar dacă socoteşti că eşti cu o fiinţă aproape supranaturală, partea sa umană va deveni în cele din urmă insuportabilă. Aceasta este principala problemă a idealizării iubirii: te împiedici de realitate şi descoperi că partenerul tău transpiră, miroase, devine deprimat, frustrat, egoist uneori, se înfurie, plânge şi aşa mai departe.
Un client mi-a povestit între şoc şi dezamăgire despre ceea ce i s-a întâmplat soției lui: „Nu pot să cred că au dat-o afară de la serviciu. Urma să devină administrator al companiei … Dar ceea ce m-a surprins cel mai mult a fost reacţia ei. Am văzut-o atât de fragilă şi nesigură! Nu ştiu ce să cred, mă simt puţin dezamăgit …” Şi la ce se aştepta clientul meu? Ca după ce şi-a pierdut locul de muncă, femeia să sară intr-un picior de bucurie? A fi dezamăgit de faptul că partenerul are o reacţie normală şi uşor de înţeles se apropie de cruzime.
Indiferent de motivele pentru care avem tendinţa de a idealiza persoana iubită (dragoste romantică, frică, orgoliu, nevoia de aprobare socială), există un mod idiosincratic de polarizare a datelor. Să vedem patru dintre cele mai comune forme de idealizare, ţinând cont de faptul că, în practică, toate tind să lucreze împreună.
1. Ignorarea defectelor grave/evidente
Unele idealizări sunt conştiente şi evident îndrăzneţe. Una dintre clientele mele îmi explica: „Toţi bărbaţii cu care am avut o relaţie au fost o calamitate. Mă concentram pe defectele lor şi muream de furie. Aşa că am decis să-mi fac un ochi orb şi să mă uit în altă parte atunci când ceva îmi displăcea. Mă simt mai bine în felul acesta, sufer mai puţin şi, la cei patruzeci de ani ai mei, ştiu că nu pot merge atât de departe cu exigenţele.” Strategia de înfruntare aleasă de clineta mea ar putea fi rezumată după cum urmează: „Nu mă interesează să ştiu sau să văd ceea ce nu-mi place la partenerul meu, şi atunci îl ignor; nu are defecte şi punct.”
Foarte multe persoane iubesc numai partea care le convine la partenerul lor sau cea care îi afectează mai puţin: „Soţul meu este infidel? Partea aceea nu mă interesează.” „Ea consumă droguri? Nu ştiu ce vrei să spui.” Sau: „Partenerul meu joacă banii în cazinou? Nu cred că este adevărat.” Acestea simt tactici de supravieţuire pentru a face faţă unei realităţi care ne depăşeşte şi nu ştim ce să facem cu ea. Atunci când pericolul dă târcoale, unii fac precum struţul: îşi bagă capul într-o gaură, crezând că în acest fel riscul va fi mai mic. Copiii mici recurg la o tactică similară atunci când se confruntă cu ceva care nu le place; îşi acoperă ochii cu mâinile şi cred că: „Dacă nu văd, nu există.” Evident, costul unei asemenea înşelări de sine este letal pentru orice relaţie pentru că partea pe care nu vrem s-o vedem (şi nici să ne-o asumăm) există şi se manifestă la un moment dat, producând haos şi confuzie.
Există o anumită imaturitate şi iresponsabilitate în decizia de a nu ţine cont de comportamentele negative ale partenerului. De exemplu, dacă nu te deranjează faptul că partenerul tău este infidel sau că joacă economiile tale la orice casa de pariuri, vei ajunge încornorat şi în sărăcie lucie. Există riscul de a ignora ceea ce n-ar trebui să fie ignorat, pentru că una este să fii obsedat de deficienţele persoanei pe care o iubeşti, şi alta este să nu le cunoşti pentru că ţi-e teama să le înfrunţi. Acest optimism distorsionat nu încurajează, ci este înşelător. În schimb, un pesimist bun este în primul rând o persoană bine informat şi, cu cât este mai bine informat, cu atât scad şansele de a se înşela. Prin umare, între optimismul euforic al îndrăgostirii şi scepticismul inteligent al iubirii mature, ţi-l recomand pe acesta din urmă, dacă nu există fluturaşi în stomac.
2. Exagerarea calităților
Acesta este un alt aspect al dragostei oarbe: sublimezi cele bune şi, dacă este posibil, le exagerezi, le amplifici. Evienţiezi performanţele în defavoarea nereuşitelor, deşi acestea din urmă sunt numeroase şi mult mai grave. Este constrângerea pentru încurajare care se concentrează exclusiv asupra aspectelor pozitive şi le amplifică atât de mult, încât creează impresia că totul la partenerul tău este minunat. În felul acesta, îndrăgostita sau îndrăgostitul îşi laudă şi îşi recompensează partenerul în mod obsesiv pentru orice, chiar şi pentru cele mai normale lucruri din lume: „Eşti minunat”, „Eşti genial”, „Nu e nimeni ca tine”, „Parcă nu ai fi de pe această planetă!” Şi aşa mai departe. Şi după atâta încurajare a comportamentului partenerului şi concentrare exclusiv asupra lucrurilor „bune”, amândoi sfârşesc prin a înghiţi găluşca.
Nu sunt de părere că ar trebui să fim extrem de obiectivi cu persoana iubită (printre altele, pentru că iubirea nu ne permite), dar una este jocul inofensiv al înfrumuseţării romantice, şi cu totul altceva este să vezi măreţie acolo unde nu există.
Dacă în fiecare zi şi în fiecare moment îţi repetă că te asemeni cu un zeu sau o zeiţă, în cele din urmă vei ajunge să crezi că cel care te laudă s-ar putea să aibă puţină dreptate, într-o zi când te aştepţi cel mai puţin, te vei uita în oglindă şi vei spune: „De ce nu?” Legătura care se dezvoltă între un măgulitor compulsiv şi un măgulit care se complace este adesea extrem de simbiotică şi foarte rezistentă la schimbare.
Odată am participat la o cină alături de un cuplu care îndeplinea aceste condiţii. Doar pentru a cita un exemplu din ceea ce a fost un şir de aplauze şi felicitări, mă voi referi la salată. O simplă şi insipidă salată! Bărbatul, care, după spusele femeii, era un bucătar expert, a plasat simetric pe o farfurie mare câteva salate din acelaşi soi, a adăugat apoi puţin creson, două roşii feliate şi pe fiecare felie câte o ridiche. A marinat salata cu ulei de măsline şi oţet. Soţia se lingea pe degete după fiecare frunză de salată din care gusta ca şi cum ar fi fost un tip special de caviar. Rezultatul: salată verde, ulei, oţet şi o jumătate de oră de comentarii referitoare la importanţa distribuţiei legumelor în vas şi proporţia exactă a ingredientelor. Fără îndoială, aproape un delir culinar, în timp ce oaspeţii au depus eforturi susţinute pentru a regăsi geniul acolo unde nu exista. Cred că după atâţia ani de încurajare fără discernământ, omul trebuie să fi pierdut orice simţ al proporţiei. Şi, dacă mă gândesc bine, mi-l amintesc cum, disimulând şi îmbrăcându-se într-o falsă modestie, era mândru de lăptucile palide şi decolorate. Este atât de uşor să creezi un monstru de orgoliu!
Dacă partenerul tău îţi spune că eşti cel mai frumos, unic, special, strălucitor, sexy, original, creativ, transcendent şi aşa mai departe, bucură-te de aceasta, dar nu, o lua ca literă de lege şi nu crede tot ceea ce zice. Această declaraţie a lui Ortega y Gasset deschide o reflecţie ^interesantă: „Nu e vorba că dragostea se înşală uneori, ci că este o înşelare; ne îndrăgostim atunci când asupra unei anumite persoane imaginaţia noastră proiectează perfecţiuni inexistente.” Cât de mult proiectezi? Eşti conştient de asta?
3. Minimalizarea problemelor sau „Nu e chiar aşa de rău”
Există oameni care trăiesc ascunzând mizeria sub covor, până când într-o zi (întotdeauna se întâmplă aşa) muntele de gunoi este atât de mare încât îi obligă să se uite dedesubt. Şi atunci, când nu mai au nicio scăpare şi realitatea îi izbeşte în moalele capului, folosesc tertipul de a minimiza lucrurile: „Nu e mare lucru.” sau „Nu mi se pare atât de grav.”
Aici problemele nu sunt ignorate; ele au fost reduse sau interpretate cu bunăvoinţă, când de fapt nu este cazul. In timp ce în situaţia de mai devreme se exagerează cele bune pentru a construi un paradis emoţional fictiv, aici se pune lupă invers şi totul devine imperceptibil. Să luăm în considerare două cazuri.
A. „Nu sunt lovituri rău intenţionate.”
Un client era victima unei femei extrem de agresive, care ajunsese chiar să-l lovească. El a venit la şedinţele mele pentru că soţia îi aruncase o farfurie în cap şi a trebuit să fie dus de urgenţă la spital. Odată ajuns acolo, încurajat de familia sa, a încercat să depună o plângere de abuz, dar comisarul de serviciu l-a scos afară de braţ, spunându-i că departamentul său nu se ocupa de „soți care n-au sânge în instalație”. Cu capul bandajat şi orgoliul rănit, a început ședințele cu speranţa că soţia lui va participa și ea la şedinţe „pentru a-şi tempera puţin caracterul”.
Dialogul care urmează face parte dintr-o conversaţie pe care am avut-o cu el:
Eu (E): De câţi ani vă confruntaţi cu această problemă?
Clientul (C): De cincisprezece ani…
E: E o perioadă lungă … V-aţi apărat vreodată?
C: Exageraţi. Totuși soţia mea nu este un criminal.
E: Este adevărat. Cu toate acestea, nu credeţi că ar trebui să vă faceţi griji pentru cele treisprezece copci pe care le-aţi căpătat la cap, pentru hematom şi examinările neurologice? Deznodământul ar fi putut fi fatal.
C: Aceste acte violente au avut loc numai de trei ori … De cele mai multe ori e vorba doar de insulte şi îmbrânciri …
E: Nu vă deranjează că vă insultă şi vă îmbrânceşte?
C: Asta se întâmplă aproape în toate cuplurile.
E: Îmi pare rău să vă contrazic, dar nu este aşa.
C: Atunci când există dragoste, astfel de ieșiri pot fi trecute cu vedere. Ea este un persoană bună, în fond … Singura problemă este că are un caracter foarte puternic …
E: Vă este frică de ea?
C: De ea?
E: Da.
C: Un pic, dar nu întotdeauna … Mă descurc … Nu înseamnă că eu tac şi nu încerc să mă apăr, dar cântăresc bine lucrurile înainte să le spun sau să le fac.
E: Dar aţi cerut ajutor?
C: Familia mea a insistat, dar cred că nu este necesar.
E: V-aţi simţi bine dacă aş vorbi eu cu ea?
C: Sună bine.
La fiecare întrebare de-a mea dădea din umeri, ca şi cum ar fi spus: „Nu merită efortul.” Putem desconsidera chiar viaţa dacă vrem. Clientul meu avea o problemă cronică de evitare şi o tendință de iertare care îl făceau să subestimeze aspectele negative ale partenerei sale şi să nu evalueze just consecinţele reale ale acestora. Doar printr-un tratament intensiv pe termen lung cei doi au izbutit să aibă o relaţie funcţională. Doamna a reuşit să-şi diminueze comportamentele agresive şi să-şi îmbunătăţească autocontrolul, iar clientul meu a învăţat să nu minimizeze informaţii reale şi să fie mai asertiv.
B. „Dumnezeu nu bate cu parul; bate cu palma.”
Îmi amintesc de cazul unei femei foarte dependente, căsătorită cu un bărbat alcoolic şi extrem de violent. Tactica defensivă a pacientei mele, în momentul în care era atacată de soţul ei, era să-şi acopere faţa cu mâinile şi să-şi repete pentru sine, cu voce tare, de nenumărate ori: „Dumnezeu nu bate cu parul, bate cu palma.” „Dumnezeu nu bate cu parul, bate cu palma.” Credinţa ei era că Dumnezeu ne dă o mulţime de dificultăţi ca să creştem şi să învăţăm, dar că nu intenţionează niciodată să ne facă rău. Dincolo de respectul pe care îl merita modul său de gândire, am încercat să o fac să-şi dea seama că, în cazul ei, cel care o bătea cu parul şi cu palma era soţul ei. I-am sugerat să se gândească la o zicală populară, acceptată de oamenii care îi împărtăşeau convingerile religioase: „Dumnezeu îți dă, dar nu-ți pune și în traistă”.
Mă îndoiesc că Dumnezeu trebuie să ne „bată cu palma” ca să devenim conştienţi şi să reacţionăm Tot așa cum nu cred nici că “bătaia e ruptă din Rai” și că un astfel de tratament justifică încălcarea drepturilor omului. Cu toate acestea, clienta mea era prinsă într-un monumental mecanism de apărare, foarte greu de eliminat. Într-una din ședințe m-a asigurat: „Trebuie să învăţ ceva din povestea asta; viaţa trebuie să-mi comunice ceva prin ceea ce mi se întâmplă”. I-am răspuns că probabil viaţa sau Dumnezeu îi sugerau să fugă cât mai departe posibil şi să-l denunţe pe infractor. Există moduri mai civilizate şi mai umane de a învăţa decât prin bătaie. Ea considera că soţul ei era un instrument de factură cvasi-divină, care îi permitea să se purifice. Nu doar îl idealiza, îl sanctifica.
Până la urmă am trimis-o la un duhovnic care a reuşit s-o scoată din acest supliciu şi să acceadă la Dumnezeu într-un mod mai puţin autodistructiv, în care, desigur, soţul ei nu îndeplinea nici o funcţie de intermediar.
4. Transformarea persecutorului/persecutoarei în prieten/prietenă
Aici strategia este să ştergi cu buretele şi s-o iei de la capăt, pentru a modifica legătura în aşa fel încât idealizarea să nu se piardă. Te prefaci că eşti prietenul celui care te-a rănit. Cheia este să-i oferi partenerului statutul de „prietenă” sau „prieten”, pentru a-i salva maiestuozitatea: „Nu este un soţ bun, dar este un prieten excelent.” Sau: „Ca soţie este un dezastru, dar ca prietenă este excepţională.” Părăseşti o idealizare şi te conectezi la alta: schimbi piedestalul, fără a afecta starea subiectului. Partenerul, care cu câteva zile înainte putea fi considerat o pacoste, este acum evaluat pozitiv. Cum putem înţelege acest lucru? Putem ţrece de la duşmănie la o prietenie excepţională peste noapte? Poate o persoană care ani de zile ţi-a făcut viaţa amară să se transforme brusc şi fără resentimente într-unul dintre cei mai buni prieteni? Prietenii sunt respectaţi şi admiraţi, sunt iubiţi şi li se acordă încredere, iar acest lucru are nevoie ca o întreagă istorie să existe în spate, în care apropierea să se fi construit în fiecare zi, alături de un număr considerabil de coincidenţe şi experienţe de viaţă. Nu putem schimba statutul emoţional al unei relaţii ca prin magie şi nu putem ignora trecutul. Să ierţi nu înseamnă să suferi de amnezie, ci să-ţi aminteşti fără durere, iar acest lucru se realizează printr-un efort interior serios şi susţinut, nu printr-un ordin.
Un client mi-a spus: „Noi nu mai suntem un cuplu, dar am rămas prieteni. Cel puţin, menţin o legătură cu ea şi n-o pierd de tot. Voi păstra partea sa bună.” Dar ce trebuia să facă bărbatul cu dragostea care îi ieşea din tot sufletul şi îl copleşea? Ce putea face cu suferinţa pe care i-o generase ea? Să o ascundă, să o sublimeze într-o prietenie nesigură care să devină un nou supliciu prin faptul că era aproape de ea, dar nu putea nici măcar să o atingă? A fi „prieten” cu cineva pe care îl iubeşti şi nu te iubeşte nu este altceva decât o „stupiditate sentimentală”, care fără îndoială te va răni. Nu-ţi supraestima puterile.
Dar lucrurile pot fi și mai grave: o amică de a mea era îndrăgostită până peste cap de un tip care s-a folosit de ea o perioadă după care a părăsit-o. Tipul a dus-o de nas aproape vreun an de zile promițându-i că divorțează (era căsătorit – evident!), după care a părăsit-o. Amica mea a fost zdrobită de durere și a intrat într-o depresie din care cu greu am reușit s-o scot după multe luni de întâlniri. La jumătate de an după ultima ședință cu cine credeți că mă întâlnesc? Cu ea. Și ce credeți că-mi spune? Că se mărita cu “spărgătorul de inimi” care o părăsise anterior. Nici nu-și mai aducea aminte de durerea și depresia cauzate de individul respectiv. Atunci am avut unul dintre momentele în care am regretat că … am scos-o din depresie. Poate că dacă mai era în starea aia conștientiza faptul că persoana care i-a zdrobit sufletul, nu poate să i-l și repare …
0 Comments