CUM SE TRANSFORMĂ NEVOIA DE DRAGOSTE ÎN DEPENDENȚĂ?

De ce atâtea femei aflate în căutarea unui bărbat care să le iubească par să găsească, inevitabil, parteneri labili, lipsiţi de sentimente? De ce, chiar şi atunci când înţelegem că relaţia pe care o avem nu este ceea ce ne doream, ne vine totuşi atât de greu să îi punem capăt? De ce, chiar și după ce ne rupem dintr-o astfel de relație intrăm într-una similară?

• Pe bărbatul de lângă mine îl iubesc atât de mult, dar el nu va ști asta niciodată. Viaţa mea e toată doar un chin, însă să nu crezi că mă plâng.

Atunci când mă imbrăţişează, lumea-ntreagă se luminează.

Tânăra care stătea in faţa mea era extrem de disperată. Ramona aduse vorba despre ceea ce era pentru ea chestiunea esenţială, cea care făcuse inexplicabilă şi de neîndurat părăsirea ei de către iubitul ei:

Cum de reuşeam să facem dragoste atât de bine, să ne simţim atât de minunat, să fim atât de apropiaţi, atunci când nimic altceva nu mergea? De ce sexul dădea rezultate, atunci când nimic altceva nu mergea?

Mă uitam la ea și semăna foarte bine cu un copil mic, cu inima rănită.

• Credeam că il fac să mă iubească dacă mă dăruiesc lui cu toată fiinţa mea. I-am dat totul, absolut tot ce aveam de dat … Însă doare aşa de tare să ştii că ai făcut totul degeaba.

Ramona rămase ghemuită, suspinand vreme indelungată, pierdută in vidul unde trăise mitul ei de iubire. Atunci când reuşi să vorbească din nou, continuă cu glasul coborât, plin de durere:

Nu voiam nimic altceva decât să-l fac fericit pe Andrei şi să-l păstrez lângă mine. Nu i-am cerut nimic altceva decât să-şi petreacă timpul cu mine.

Mi-am amintit ce îmi spusese despre familia ei şi am intrebat-o cu blândeţe:

• Nu asta dorea şi mama ta de la tatăl tău? Să-şi petreacă timpul cu ea?

Se indreptă imediat în scaun.

• O, Doamne, ai dreptate! Mă plâng exact la fel ca mama. Persoana cu care voiam cel mai mult să nu semăn, cea care încerca mereu să-şi atingă scopul prin amenințarea cu plecatul de acasă sau cu divorțul …

S-a făcut tăcere şi am început să vorbesc eu:

De multe ori ne trezim făcând lucrurile pe care le-a făcut părintele de acelaşi sex, exact lucrurile pe care ne-am promis nouă înşine că nu le vom face niciodată. Se întâmplă aşa pentru că, din acţiunile lor sau chiar și din sentimentele lor, am învăţat ce înseamnă să fii bărbat sau femeie.

• Și eu încercam să șantajez emoțional, dar nu făceam asta pentru ca să-l recâştig pe Andrei, protestă Ramona. Eu n-am mai suportat, pur şi simplu, să mă simt înspăimântată, neînsemnată şi nedorită … Dar poate că şi mama tot aşa se simţea. Presupun că aşa ajungi să simţi atunci când te străduieşti să păstrezi lângă tine pe cineva care are lucruri mult mai importante de făcut decât să țină la tine.

Ramona încercase să atragă iubirea de partea ei, iar momeala pe care o folosise fusese sexul.

• Am fost întotdeauna excesiv de sensibilă la sex, se confesă ea cu un amestec de mândrie şi culpabilitate, atât de mult incât în liceu mă temeam să nu fiu nimfomană. Nu mă puteam gândi decât la momentul următor când eu şi prietenul meu puteam să fim din nou impreună şi să facem dragoste. Întotdeauna încercam să aranjez totul în aşa fel încât să găsim un loc unde să fim numai noi.

Se spune că bărbaţii sunt cei care vor să facă sex. Sunt sigură că eu voiam asta mai mult decât el. Sau, cel puţin, eu îmi dădeam mai mult silinţa decât el.

Ramona avea şaisprezece ani atunci când ea şi prietenul ei din liceu, cu doi ani mai mare ca ea, au făcut dragoste pentru prima dată. El era în echipa de baschet a liceului și era tipul acela care ia foarte în serios perioada de antrenamente. Era de părere că şedinţele repetate de sex cu Ramona îi diminuează forţa pe terenul de joc. În timp ce el găsea scuze pentru a scurta și rări întâlnirile cu Ramona dinaintea unui meci, ea contracara arânjand întâlniri pe la prietenele ei care erau singure acasă și care le ofereau casa pentru partidele lor de amor.

Cu toate acestea, imaginaţia şi eforturile Ramonei de a transforma pasiunea lui pentru baschet în pasiune pentru persoana ei s-au soldat cu un eşec, iar tanărul, graţie unei burse de educaţie fizică, a plecat la o facultate in altă țară.

Era în vara dintre sfârşitul liceului şi începutul anului universitar, iar Ramona era încă acasă, o casă care se destrăma în punctele esenţiale.

După ani de ameninţări, mama Ramonei iniţiase în sfârşit procedura de divorţ. Mariajul părinţilor ei fusese dintre cele mai furtunoase, Ramona compătimindu-l pe tatăl ei pentru nevoia lui compulsivă de a munci peste măsură şi dezaprobând eforturile intense, uneori violente şi auto-distructive ale mamei ei de a-l forţa să petreacă mai mult timp cu ea şi cu Ramona. Tatăl era rar acasă şi pentru perioade atât de scurte.

• Erau, intr-adevăr, infernale, işi aminteşte Ramona. Vizitele lui degenerau, invariabil, în certuri oribile, prelungite, în care mama ţipa şi-1 acuza că nu ne iubeşte pe nici una din noi, iar tata îi tot explica că el munceşte atât de mult şi îndelung tocmai de dragul nostru.

Timpul pe care tata îl petrecea acasă se termina aproape întotdeauna cu ţipete şi acuzaţii reciproce. De cele mai multe ori, el pleca trântind uşa şi urlând la ea: „Nu-i de mirare că nu-mi place să vin acasă!”.

• Țin minte cum mama alerga ca o furtună prin bucătărie, ţipand şi izbind cratiţele şi insultându-l pe tata în toate felurile. Apoi se liniştea, devenea ca de gheaţă şi ieşea din bucătărie. Asta era şi mai rău decât urlatul.  Nu indrăzneam să scot o vorbă, dar nu indrăzneam nici să nu mănânc.
• Şi nu puteau nici să te înveţe cum să te porţi normal într-o relaţie normală, am adăugat eu, pentru că tocmai în acest climat invăţase Ramona puţinul pe care-l ştia despre cum să-l tratezi pe cel pe care il iubeşti. Ce simţeai atunci când se întâmpla asta? – am intrebat-o.

Ramona reflectă puţin, apoi răspunse dând din cap, subliniind astfel sinceritatea vorbelor sale:

În toiul scandalului mi se făcea frică, dar în majoritatea cazurilor, mă simţeam părăsită. Nimeni nu se gândea la mine sau nu se întreba ce simt sau ce fac. Şi eu am învăţat să nu fac probleme nimănui. Stăteam cuminte, făcându-mă că nu observ ce se întâmpla cu părinţii mei şi ţinând în mine tot ceea ce gândeam.

Am încercat să învăţ bine la şcoală. Uneori mi se părea că aceea a fost singura perioadă când tata şi-a dat seama de existenţa mea. Îmi cerea carnetul de note şi discutam amândoi o vreme. Admira orice fel de realizare, aşa că m-am străduit să obţin rezultate bune de dragul lui …

• Şi mai simţeam ceva. Tristeţe. Cred că m-am simţit tristă tot timpul, dar n-am spus nimănui, niciodată. Dacă m-ar fi întrebat cineva: “Ce simţi înăuntrul tău?” aş fi răspuns că mă simt bine, că mă simt excelent. Chiar dacă aş fi putut spune că sunt tristă, n-aş fi putut explica niciodată de ce. Cum puteam să justific un asemenea sentiment? Nu sufeream. Nu duceam lipsă de nimic important. Adică n-am sărit niciodată peste vreo masă sau n-am trăit niciodată fără să avem tot ce ne trebuie.

Ramonei ii venea încă greu să recunoască integral cât de adâncă era izolarea ei emoţională în familie. Suferise o lipsă acută de educaţie şi atenţie din cauza unui tată care era, practic, inabordabil, şi a unei mame mistuită de mânie şi frustrare din cauza lui. Asta a lăsat-o pe Ramona secătuită emoţional.

În mod ideal, pe măsură ce creştea, Ramona ar fi trebuit să poată să discute cu părinţii despre gândurile ei, să exerseze comunicarea cu ei, în schimbul iubirii şi atenţiei lor, dar ei nu reuşiseră să fie “pe fază” pentru a primi darul ei; erau prea prinşi în propria bătălie a voinţelor lor. Astfel că, după ce a crescut, Ramona s-a dus pe sine şi darul ei de iubire (sub masca sexului) în altă parte. Dar s-a oferit unor recipienţi la fel de insensibili şi de indisponibili. La urma urmei, ce altceva ştia să facă? Nimic altceva nu i s-ar fi părut „corect” sau n-ar fi fost compatibil cu lipsa dragostei şi atenţiei, cu care era deja obişnuită.

Ramona era şi ea în căutarea iubirii şi îşi dădea întâlniri cu bărbaţi, într-o frenezie totală, culcându-se cu aproape fiecare din ei. În sufletul ei, credea că problemele familiale erau din vina mamei ei pentru că ea îl gonise pe tatăl ei de acasă, cu cicăleala şi ameninţările.

Ramona îşi jură să nu fie niciodată, dar niciodată, tipul de femeie furioasă, insistentă, ca mama ei. Avea să-şi câştige bărbatul prin dragoste, înţelegere şi prin dăruirea totală a propriei ei fiinţe.

Încercase deja o dată, cu băiatul acela din liceu, să fie irezistibil de iubitoare, devotată şi generoasă, dar eşuase. Concluzia pe care a tras-o nu a fost aceea că felul ei de a trata lucrurile era greşit, sau că obiectul iubirii sale nu era alegerea cea mai bună, ci că ea nu oferise destul. Aşa că a continuat să încerce, să ofere, şi cu toate acestea, nici unul din bărbaţii cu care ieşea nu a rămas cu ea prea mult.

A început semestrul de toamnă şi Ramona a întâlnit, curând, la unul dintre cursuri, un bărbat căsătorit – Andrei. Era poliţist şi studia teoria de executare silită, ca să se poată califica pentru o promovare. Era la a doua facultate, avea treizeci de ani, doi copii şi o nevastă care il aştepta pe al treilea. Într-o după-amiază îi spuse Ramonei, la o cafea, cât de tânăr fusese când se însurase şi cât de nefericit era în căsătorie. O avertiză, ca un tată, să nu se lase prinsă în capcana vieţii de familie, într-o căsătorie timpurie care s-o împovăreze cu responsabilităţi. Ramona s-a simţit flatată de faptul că el a avut încredere în ea şi i-a dezvăluit o problemă atât de personală, cum e cea a lipsei de farmec din viaţa maritală. Părea să fie cumsecade, oarecum vulnerabil, puţin cam singur şi neînţeles. Andrei ii spuse cât de mult a însemnat pentru el faptul că a vorbit cu ea — că nu mai vorbise niciodată înainte cu altcineva ca ea – şi o întrebă dacă se mai pot întâlni. Ramona consimţi imediat, pentru că, deşi conversaţia lor din acea zi fusese mai degrabă unilaterală, Andrei vorbind, de fapt, cel mai mult, fusese totuşi o comunicare, sentiment pe care Ramona nu-1 cunoscuse în familia ei. Şueta lor îi deschise fetei gustul pentru atenţia după care tânjea.

Două zile mai târziu, au vorbit din nou, de data aceasta în timp ce se plimbau pe dealul din apropierea campusului, iar el a sărutat-o la plecare.

Nu a trecut nici o săptămană şi deja se întâlneau în apartamentul unui coleg-poliţist atunci când acesta era de serviciu, în trei din cele cinci după amiezi pe care Ramona şi le petrecea la şcoală.

Viaţa ei a început să se rotească în jurul timpului furat pe care-l petreceau împreună. Ramona refuza să se gândească la felul în care o afecta relaţia cu Andrei. Fugea de Ia cursuri şi a început, pentru prima dată, să nu mai obţină rezultate bune la şcoală. Îşi minţea prietenii în legătură cu activitatea ei şi sfârşi prin a-i evita, ca să nu mai fie nevoită să-i mintă. Renunţase la aproape toate activităţile pentru ca să poată fi cu Andrei ori de câte ori se ivea ocazia. Se gândea mereu la el atunci când nu îl întâlnea. Voia să fie disponibilă pentru el în cazul că s-ar fi ivit vreo oră liberă pe care ar fi putut-o petrece împreună.

În schimb, Andrei îi dădea foarte multă atenţie şi o flata atunci când erau împreună. Reuşea să-i spună exact ce voia să audă de la el – cât de minunată, deosebită, demnă de iubire era, şi cum l-a făcut ea mai fericit decât fusese vreodată înainte. Cuvintele lui stârniră în ea dorinţa de a se strădui şi mai mult să-l atragă şi să-i facă plăcere. Mai întâi şi-a cumpărat lenjerie elegantă, ca s-o imbrace doar pentru el, apoi parfumuri şi creme pe care el a sfătuit-o să nu le folosească pentru că soţia lui ar fi putut sesiza mirosul şi s-ar fi întrebat ce se întamplă. Îndrăzneaţă, citea cărţi despre cum să faci dragoste şi aplica cu el tot ceea ce citea. Extazul lui ii dădea aripi să continue.

Nu exista alt afrodisiac mai bun pentru ea decât dorinţa de a-l excita pe acest bărbat. Răspundea cu toată puterea ei la atracţia pe care el o simţea faţă de ea. Nu atât propria sexualitate şi-o exprima, cât mai ales sentimentul de a fi legitimizată de sensibilitatea lui sexuală faţă de ea.

Deoarece ajunsese să ştie mai multe despre sexualitatea lui decât despre a ei, cu cât el îi răspundea mai mult, cu atât mai recunoscătoare îi era. Interpreta timpul pe care el îl petrecea cu ea –şi pe care-l fura celeilalte vieţi a lui – ca pe o recunoaştere îndelung aşteptată a valorii ei.

Atunci când nu era cu el, se gândea la noi modalităţi de a-l vrăji. Prietenii renunţară s-o mai invite pe la ei şi viaţa ei a început să se limiteze la o obsesie unidirecţională:

cum să-l facă pe Andrei mai fericit decât fusese vreodată.

Simţea fiorul victoriei la fiecare întâlnire – victoria asupra monotoniei vieţii lui, asupra incapacităţii lui de a cunoaşte iubirea şi împlinirea sexuală.

Faptul că putea să îl facă fericit pe el însemna fericirea ei. În sfarşit, dragostea ei făcea minuni în viaţa cuiva. Asta îşi dorise dintotdeauna. Nu era ca mama ei, care-i alunga pe bărbaţi cu cererile ei. Dimpotrivă, ea construia o legătură bazată în totalitate pe iubire şi altruism. Era mândră că îi cerea atât de puţin lui Andrei.

• Mă simţeam foarte singură atunci când nu eram cu el, iar asta însemna destul de mult timp. ÎI vedeam doar câte două ore, trei zile pe săptămană. Între timp, el nu mă căuta deloc. Avea cursuri lunea, miercurea şi vinerea, şi ne întâlneam după ele. Atunci când eram împreună, ne petreceam mai tot timpul făcând dragoste. Când ne vedeam, în sfarşit, singuri, alergam unul în braţele celuilalt. Totul era atât de intens, de emoţionant, că uneori ne venea greu să credem că şi alte perechi simt acelaşi fior atunci când fac sex. Desigur, după aceea, trebuia, invariabil, să ne luăm la revedere. Toate celelalte ore în care nu eram cu el, mi se păreau goale. Petreceam mai tot timpul cât nu eram împreună pregătindu-mă să-l întâlnesc din nou. Îmi spălam părul cu un şampon special, îmi făceam unghiile şi mă plimbam de colo-colo, gândindu-mă la el.

Nu voiam să mă gandesc prea mult la soţia şi familia lui. Voiam să cred că fusese prins în capcana căsătoriei înainte de a fi fost destul de matur pentru ca să ştie ce vrea, iar faptul că n-avea nici cea mai mică intenţie de a pleca, de a fugi de îndatoririle sale, mi-1 făcea şi mai drag.

Ramona nu era capabilă de o relaţie intimă prelungită, aşa că pretextul pe care mariajul şi familia lui Andrei i-l ofereau era binevenit, la fel cum fusese şi refuzul liceanului de a fi impreună cu ea. Ne simţim bine doar atunci când raporturile noastre cu alţii se stabilesc într-un fel care ne e familiar, iar Andrei îi oferea şi distanţa şi lipsa de angajare pe care Ramona le cunoştea atât de bine dîn relaţia părinţilor ei cu ea.

Cel de-al doilea semestru era pe sfârşite, se apropia vara, iar Ramona l-a întrebat pe Andrei ce se va întâmpla cu ei atunci când se va termina şcoala şi nu vor mai putea folosi această scuză convenabilă pentru a se întâlni. El se încruntă şi răspunse vag: “Nu ştiu sigur. Găsesc eu ceva”. Încruntarea a fost suficientă pentru a o opri pe Ramona. tot ce îi lega pe ei era fericirea pe care ea putea să i-o ofere. Dacă el nu era fericit, se putea sfârşi totul. Nu trebuia să-l mai facă să se încrunte.

Şcoala se sfârşi şi Andrei nu găsise nimic. „O să te sun eu”, îi spuse el. Ea aşteptă.

Un prieten al tatălui ei ii oferi o slujbă la hotelul lui pentru perioada de vară. Mulți din prietenii ei lucrau şi ei acolo şi o îndemnară să vină şi ea. “Va fi distractiv, promiseseră ei, să lucrăm toată vara la mare”. Refuză oferta, de teamă ca nu cumva să nu fie acolo atunci când avea să sune Andrei. Însă telefonul aşteptat nu a venit…

Într-o după-amiază toridă de la mijlocul lui iulie, Ramona era în mall, făcându-şi cumpărăturile, apatică. Ieşi dintr-un magazin cu aer condiţionat, clipi din cauza luminii puternice de la reclama din față şi… iată-l pe Andrei, bronzat, zâmbitor, ţinând de mână o femeie care nu putea fi decât soţia lui. Cu ei erau doi copii, un băieţel şi o fetiţă, iar la pieptul lui Andrei, într-o port-bebe albastru, un bebeluş. Ochii Ramonei căutară privirea lui Andrei.

El ii aruncă o privire scurtă, apoi se uită în altă parte, trecând pe lângă ea cu familia, soţia şi viaţa lui.

A reuşit cu greu să ajungă până la maşină, deşi durerea din piept nu o lăsa să respire. Intră în maşină şi rămase acolo, în parcarea fierbinte, suspinând şi respirând cu greu, mult după ce soarele apusese. Apoi conduse încet, debusolată, până la grădina botanică, acolo unde se plimbase prima dată cu Andrei, iar el o sărutase. Ar fi vrut să plângă, dar senzația de sufocare din piept nu o lăsa. Așa a început depresia. Și așa am început, eu și cu Ramona, să lucrăm impreună pentru a vindeca nevoia ei de a da mai multă dragoste decât primea, de a da şi iar a da, dintr-un cotlon al sufletului ei care era deja golit.

Au mai fost caţiva bărbaţi în viaţa ei în următorii doi ani; ei i-au dat posibilitatea să îşi dea seama de felul în care se folosea de sex în relaţiile amoroase. Unul din ei, David, era profesor la universitatea unde se înscrisese. Era un impătimit de muncă de talia tatălui ei. La început, Ramona s-a dedicat cu totul strădaniei de a-l îndupleca să nu mai lucreze atât şi să vină în braţele ei drăgăstoase. Dar, de data aceasta, deşi cu un acut sentiment de frustrare din cauza eşecului în a-l schimba, a renunţat după cinci luni. Provocarea fusese mobilizatoare la început:

De fiecare dată când ii câştiga atenţia, se simţea “repusă în drepturi”, dar, în acelaşi timp, sesiza că devine, din punct de vedere emoţional, tot mai dependentă de el, în timp ce partenerul ei, dimpotrivă, dăruia tot mai puţin.

Zambi cu amărăciune.

• Nu-ţi poţi imagina pană unde am mers ca să atrag atenţia bărbaţilor. Zburdam prin cameră, în timp ce-mi scoteam şi aruncam hainele la întamplare, le suflam în ureche şi puneam în aplicare tot arsenalul meu de seducţie. N-am încetat încă să mă străduiesc să atrag atenţia cuiva care nu-mi arată nici un interes. Cred că cel mai plăcut fior pe care-l simt atunci când fac dragoste cu David este atunci când simt că reuşesc să-l stârnesc destul, cât să lase deoparte ceea ce face.

Nu-mi face plăcere să recunosc, dar asta a fost o mare realizare pentru mine – să fiu în stare să-l fac pe David, sau pe Andrei, sau pe oricare altul, să-mi dea atenţie. Presupun că tocmai pentru că nu mă simţeam bine cu ei, viaţa sexuală îmi aducea o mare uşurare. Părea că doboară pentru câteva clipe toate obstacolele dintre noi şi ne contopeam. Iar eu aveam atâta nevoie de această contopire. Dar nu mai sunt dispusă să mă arunc în braţele nimănui. Mi se pare degradant. Se pare că mă atrag, invariabil, bărbaţii care n-au nimic să-mi ofere şi care nici măcar nu vor să primească ce le ofer eu.

Acesta a fost momentul hotărâtor pentru Ramona. În cursul ultimile luni devenise capabilă să se iubească pe sine, iar acum era în stare să aprecieze dacă o relaţie nu-i aducea satisfacţii, în loc să tragă imediat concluzia că nu era demnă de iubire şi că trebuia să depună eforturi mai mari în acest sens. Impulsul puternic de a-şi folosi sexualitatea pentru a stabili o relaţie cu un partener şovăielnic şi imposibil a scăzut brusc, iar la capătul celor doi ani de lucru împreună, se întâlnea deja cu mai mulţi tineri, dar nu se mai culca cu ei.

• E atât de diferit acum, când mă întâlnesc cu un bărbat şi mă gândesc dacă eu îl plac, dacă eu mă simt bine cu el, dacă eu cred că e o persoană agreabilă. N-am gândit niciodată aşa înainte. Încercam invariabil să-l fac să mă placă, să mă asigur că se distrează bine cu mine şi să creadă că sunt drăguţă. Ştii, după ce ieşeam cu cineva, nu mă întrebam niciodată dacă eu vreau să-l mai întâlnesc. Eram prea preocupată să mă gândesc dacă i-am plăcut îndeajuns pentru a-mi cere el mie să ne întâlnim din nou. Am făcut totul pe dos!

Atunci când s-a hotărat să întrerupă şedinţele, Ramona nu mai făcea de mult lucrurile pe dos. Era capabilă să detecteze cu uşurinţă o relaţie care n-ar fi mers şi, chiar dacă scânteia atracţiei se aprindea între ea şi un partener şovăitor, se stingea repede la răceala evaluării pe care o făcea bărbatului, situaţiei, posibilităţilor.

Voia pe cineva care să-i fie un adevărat partener sau să nu fie deloc.

Nu mai accepta nici un compromis.