DE CE NU E BINE SĂ ARUNCĂM BEBELUȘUL ODATĂ CU APA ÎN CARE L-AM SPĂLAT?

Mai fiecare țară are în limbaj expresii particulare, greu traductibile, de care te și miri de unde au apărut și care este sensul lor. “A da sfoara în țară”, “a face capul calendar”, “a pescui în ape tulburi” sau “a-ți da arama pe față” sunt doar câteva dintre expresiile interesante din limba română. Unele dintre acestea au fost explicate în articolul de aici. Englezii au și ei expresiile lor ciudate de genul “plouă cu pisici și câini”, “salvați de clopoțel” sau “în stare să aducă șunca acasă”. De unde provin aceste expresii și care este sensul actual? – descoperim în articolul de mai jos.

Data viitoare când vă spălați pe mâini și apa e un pic mai rece decât v-ați dori, comparați situația cu modul in care se spălau englezii prin secolul al XVI-lea. În acea perioadă, englezii făceau baie o singură dată pe an. De aceea multă lume a fost surprinsă atunci de declarația excentrică și neobișnuită a Reginei Elisabeta a I-a a Angliei care spunea cu mândrie: “Fie că e nevoie sau nu, eu o dată la trei luni mă spăl!“

Nu arunca pruncul odată cu apa din copaie

Baia anuală se făcea, de obicei, în luna Mai (cei care o făceau). “Cada” era, de fapt, un butoi mare, plin cu apă caldă. Stăpânul casei avea privilegiul de a se îmbăia primul în apa curată. În aceeași apă (apa nu se schimba) urmau la spălat, rând pe rând, fiii și restul persoanelor adulte de sex masculin din familie. Apoi venea rândul femeilor și, la sfârșit, al copiilor, în ordinea descrescătoare a vârstelor.

În final, apa era atât de murdară, încât puteai pierde un bebeluș prin ea. De atunci aici a apărut la englezi expresia: “Nu arunca pruncul odată cu apa în care te-ai spălat” (“Don’t throw the baby out with the bathwater”) cu semnificația actuală de a nu respinge cu totul o propunere sau un proiect, ci a reține ideile bune din acea propunere/acel proiect.

Bine înțeles că englezilor nu le-a plăcut explicația pentru originea expresiei pentru că ei n-aveau cum să se spele toți în același butoi – nu-i așa? Mai ales că nu toți aveau butoi. Mai nou, dau vina pe nemți (evident! – pe cine altcineva ar putea da vina dacă nu pe nemți? Bine – ar mai fi francezii, dar ei mai degrabă puneau vinul în butoi decât să facă baie în el!) atunci când vine vorba de țara de origine a expresiei. Ei spun că expresia apare pentru prima dată în 1512, în pamfletul neamțului Thomas Murner intitulată “Narrenbeschwörung” (“Mesaj către proști“) și că abia în secolul al XIX-lea este menționată în scris în Anglia. (De parcă expresia populară nu putea circula și pe cale orală …)

Buchetul miresei

Nunțile aveau loc în general în luna Iunie, pentru că singura baie din an se făcea în luna Mai și, în prima luna a verii, viitorii soți încă miroseau acceptabil. Oricum, corpul era deja îmbibat de “miresmele” transpirației și, pentru a masca cât de cât mirosul neplăcut, miresele purtau în brațe un buchet de flori. De aici a rămas obiceiul ca mireasa să poarte un buchet de flori la cununie.

Tot de aici vine și superstiția care spune să nu faci nunți în luna Mai. De fapt, Mai fiind luna în care se făcea baia anuală, exista posibilitatea ca să ai un mire nespălat sau o mireasă nespălată care ar fi împuțit biserica și casa de mirosuri neplăcute. Așa că lumea prefera să aștepte ca să se termine luna Mai,, pentru a fi siguri că persoana de lângă tine s-a spălat și miroase acceptabil.

“Plouă cu pisici și câini“

Casele erau acoperite cu snopi de paie, fără scânduri pe dedesubt. Acoperișul casei era singurul loc în care animalele se puteau adăposti de frig. Drept pentru care câinii, pisicile și alte vietăți mai mici (insecte, gândaci, șoareci, șobolani etc.) se cuibăreau în paiele care acopereau casa.

Atunci când ploua, paiele deveneau alunecoase și animalele cădeau literalmente din/de pe acoperiș, uneori direct peste oamenii din casă sau de pe stradă. În acea perioadă a apărut expresia: “Plouă cu pisici și câini” (“It’s raining cats and dogs”) referitoare la faptul că plouă atât de tare încât paiele au devenit ude și animalele cad din locul în care se adăposteau (adică de pe acoperiș).

Alții leagă expresia de faptul că ploua atât de tare încât ulițele erau inundate și torentele duceau la vale animalele mai mici de genul câinilor și pisicilor.

Oricum, dintre cele două variante, prima îmi pare mai plauzibilă (chiar dacă vă întrebați ce căutau cîinii pe casă?!).

Paturile cu baldachin

Faptul că animalele domestice se adăposteau pe/în acoperiș nu reprezenta un pericol numai pe timpul ploii, ci era un obicei care producea multe alte neajunsuri. Astfel insectele din paie, urina sau excrementele animalelor puteau murdări așternuturile paturilor la orice oră. Cineva a avut geniala idee de a întinde un cearșaf deasupra patului, pentru protecție, și așa au apărut paturile cu baldachin.

“Opritorul de paie”

Cei bogaţi aveau podele de ardezie care deveneau alunecoase pe vreme umedă, aşa că împrăştiau pleava de la treierat (“thresh”) pe jos ca să nu alunece și să poată merge.

Reimprospătate succesiv, straturile de pleavă amestecată cu apă atingeau uneori grosimi apreciabile și se tot adunau până când alunecau afară atunci când se deschidea uşa. Problema a fost rezolvată când cineva a avut ideea de a propti pe jos o bucată de lemn la intrare. Aşa a apărut pragul (în engleză se numeşte “threshold”, care vine de la “thresh” – paie, pleavă, şi ”hold” – a ţine, a opri).

“Terci de mazăre fierbinte/Terci de mazăre rece”

Pe atunci se gătea într-un ceaun mare care atârna întotdeauna în bucătărie deasupra focului. În fiecare zi se aprindea focul şi se adăugau ingrediente în ceaun. Oamenii mâncau în general fiertură de legume şi foarte puţin, sau deloc, carne. La cină se consuma din acel terci de legume, iar ceea ce rămânea în ceaun se lăsa acolo peste noapte.

În ziua următoare, în zeama rămasă decuseara se adăugau apă și câteva legume, și ciclul se repeta. Uneori fiertura ajungea să aibă resturi de mâncare vechi de săptămâni. De unde și rima:

”Peas porridge hot,

Peas porridge cold,

Peas porridge in the pot

Nine days old”

(“Terci de mazăre fierbinte/Terci de mazăre rece/Terci de mazăre în oală/Vechi de nouă zile”).

Farfurii din coajă de pâine

Săracii mâncau din niște bucăți de lemn scobite, care țineau loc de farfurii. Vasele se mai făceau și din pâine foarte veche, din care se scotea miezul și care rezistau câteva mese bune. Ambele variante de “farfurii” nu erau spălate niciodată dupa întrebuințare. De aceea, se întâmpla des ca “vasele” să facă … viermi.

La masă, painea se impartea conform statutului. Slugile luau partea arsă de pe fundul pâinii, familia lua mijlocul şi musafirii partea de sus (“the upper crust”).

Uneori englezii făceau rost de carne de porc, ceea ce îi făcea să se simtă destul de speciali. Când aveau musafiri, atârnau şunca de tavan ca să se dea mari. Era semn de bogăţie că un bărbat “could bring home the bacon” (“era în stare să aducă şunca acasă”). Tăiau puţină ca să împartă oaspeţilor şi apoi stăteau toţi în jurul mesei şi “chewed the fat” (“mestecau grăsimea”).

Două nume pentru animalele comestibile

În limba engleza, animalele comestibile au două nume: un nume care descrie animalul viu si un alt nume care descrie tipul de carne a respectivului animal. Boul se cheam “ox” atunci când e pe patru picioare, însă când e tranșat pentru gătit se cheama “beef”. Vielul viu se cheama “calf”, mort se cheama “veal”. Porcului i se pune “pig” cand e viu si “pork” cand e mort. Oaia este “sheep” cand traieste si, cand moare, devine “mutton”. De ce? Fiindca in Anglia , după cucerirea normandă, paznicii de turme au fost intotdeauna saxonii care foloseau denumirile animalelor vii: “ox”, “sheep”, “calf”, “pig”, în vreme ce bucătarii erau normanzi și foloseau cuvintele franțuzești: “veau” – “veal”, “porc” – “pork”, “mouton” – “mutton”, “boeuf”- “beef”.

Priveghiul  

Căni de plumb erau folosite pentru a bea bere şi whisky. Combinaţia asta “explozivă” de alcool cu plumb de obicei dobora un om pentru câteva zile. De multe ori, chefliii gasiți întinși pe marginea drumului erau considerați morți și pregatiți pentru înmormântare. Însă înainte de a fi îngropați li se mai dadea o șansă – erau întinşi pe masa din bucătărie timp de vreo două zile, în timp ce rudele și prietenii adunați în jur mâncau, beau şi aşteptau să vadă dacă se trezesc. Aşa a apărut obiceiul priveghiului, care în engleză se numește “wake” (de la “to wake up” – “a se trezi”).

Salvați de clopoțel

Anglia fiind o ţară veche şi mică, oamenii începuseră să rămână fără locuri de veci. Pentru a face față acestei crize, dezgropau coşciugele şi duceau oasele la o “casă-de-oase” (“bone-house”), după care refoloseau mormintele. La deschiderea vechilor sicrie s-a constatat ca 1 din 25 de sicrie avea zgârieturi de unghii pe interior şi au realizat că unii dintre acei oameni fuseseră îngropaţi de vii (pesemne cei care se trezeau mai târziu de cele două zile de priveghi – cât dura până când rudele și prietenii terminau mâncarea și băutura din casă).

Aşa că s-au gândit ca, de atunci încolo, să prindă o sfoară de încheietura mâinii mortului care să treacă printr-o gaură din capacul sicriului şi prin pământ până la suprafaţă, şi să lege de ea un clopoţel, montat lângă mormânt. Și astfel au apărut persoane care patrulau noaptea prin cimitir (de aici a apărut expresia “graveyard shift” care înseamnă “tura de noapte” sau în traducerea literală “patrula de cimitir”) pentru a deshuma pe cei care se trezeau la viață și trăgeau de clopoțel. Cei salvați astfel de la îngropare de vii se spuneau că sunt “salvați de clopoțel” (“saved by the bell”), clopoțelul mai fiind numit și “soneria mortului” (“dead ringer”).

Ulterior, atunci când a apărut boxul ca sport, expresia a fost preluată pentru a descrie sportivii care erau băgați în corzi de loviturile adversarului, gata să aibă un colaps, dar care scăpau de o lovitură decisivă în momentul în care arbitrul suna clopoțelul anunțând pauza dintre reprixe.