CREDEȚI CĂ DEPRESIA E BUNĂ LA CEVA?

În weekend, la Padina, discutam – la o cană de vin fiert – cu o pereche pe care am întâlnit-o acolo. Amândoi – niște oameni extraordinari, așa cum numai pe munte poți întâlni.

Discuția a alunecat, ușor, spre relațiile dintre oameni și, la un moment dat, ea a rostit cu o oarecare nostalgie:

“Hmmm! Cine nu a trecut prin depresie, Renaldo?”

“Hai sa-ți spun cea mai stranie întâmplare legată de depresie prin care am trecut eu. Tocmai mă angajasem de vreo trei luni la o mare firma de IT și mă aflam în mijlocul unei depresii îngrozitoare. Tata se stinsese de cancer cu căteva săptămâni înainte, o internasem pe maică-mea pentru niște investigații cu inima, noul job era supra-solicitant, lucram câte 10-11 ore, proprietarul apartamentului în care stăteam mă soma să plec din el pentru că urma să plece din țară și dorea să-l vândă“.

Se opri puțin, sorbi încet din cană afundându-și buzele în aburul purtător de miresme de măr și scorțișoară, se uită la mine curioasă pe sub sprâncene, zâmbi și spuse:

“Mai vrei?”

Zâmbii și eu înapoi și-i o îndemnai:

“Acum, dacă tot ai început, hai, dă tot din casă!”

Mai luă o gură de vin fiert și continuă:

“Bunică-mea, singura pe care o mai aveam și care mă crescuse, avea probleme cu picoarele. Abia se mai mișca prin casă, darmite să mai iasă afară. Așa că trebuia să ajung în fiecare zi la ea pentru ca să mă asigur că are de toate. Venea o femeie la ea, dar numai pentru câteva ore.

Și, colac peste pupăză, băiatul cu care fusesem împreună timp de patru ani de zile, cel cu care ziceam că mă mărit, mă părăsește pe nepusă masă. Nu tu avertisment. Nu tu semne. Nu nimic. …

Am crezut că pică cerul pe mine, Abia m-am abținut să nu izbucnesc în plâns atunci când mi-a spus. Nici măcar nu mi-a spus-o în față, ci la telefon.

Ajunsesem acasă și am văzut că lucrurile lui nu mai erau în baie. Nu cosmetice, nu prosop. Nimic. Nada. Am alergat la șifonier – dispăruseră toate hainele sale. Și DVD-urile sale. Și combina audio. Nu mai era în casă nici un lucru de-al lui. Speram să fi plecat la ai lui – că era din provincie. Dar, chiar așa, să ia toate lucrurile?!

M-am impacientat și l-am sunat. Nu știam ce se întâmplase. Mi-a răspuns și mi-a spus că el nu mai poate să fie cu mine, că nu mai simte nimic pentru mine, că s-a îndrăgostit de alta, că între noi nu mai e nimic și că … cheia de la intrare e în cutia poștală.

N-am insistat. N-am pus nici o întrebare. Tremuram de durere și de nervi. Țin minte că am mai avut tăria să-i urez succes în noua relație (în loc să-l fi trimis la origini). După care am închis. M-am așezat și, timp de câteva minute, n-am știut ce să fac. Prin minte îmi treceau o mulțime de gânduri de la: ce motive au stat la baza deciziei sale, până la ce o să fac eu singură.

Atunci, pentru o fracțiune de secundă, mi-a trecut prin cap să mă sinucid, Nu mai avusesem niciodată un astfel de gând, dar atunci mă simțeam singură, tristă, obosită, rănită și la capătul puterilor. Pe de o parte, aș fi vrut să scap de toate câte aveam pe cap dar, pe de altă parte, mi-era și teamă s-o fac.

Și atunci mi-a venit un gând: să fac o listă cu toate motivele pe care le am pentru ca să mă sinucid. Și mi-am spus: dacă o să găsesc 100 de motive, mă sinucid. Dacă nu, nu.

Nu mă întreba de ce am găndit așa, dar așa mi-a venit atunci. Zis și făcut. Am deschis agenda și pe prima pagină liberă am scris cu litere mari: 100 DE MOTIVE PENTRU A MĂ SINUCIDE. Și-am început să scriu. Mi se părea cu un fel de testament, ca un fel de scrisoare de adio.

Primele 30-40 motive mi-au venit imediat. Nici nu era greu – la toate câte se adunaseră …

Timp de cinci zile am tot scris. Purtam agenda după mine și, indiferent unde eram – la serviciu, în oraș, acasă – cum aveam puțin timp liber, mai notam câteva motive.

Ajunsesem la 91 de motive, terminasem ziua de muncă și mă grăbeam spre casă pentru că deja îmi mai veniseră vreo 4-5 motive în minte de adăugat la listă. Țin minte că am intrat în casă, am făcut un duș, am mâncat un măr și mă pregăteam să-mi iau agenda pentru a o completa. Ei, ce să vezi? Nu găseam agenda.

• M-a uitat în geantă, m-am uitat și în cea de la laptop. Nimic.
• Am deschis ușa de la intrare căci poate o fi căzut acolo atunci când am scos cheile din geantă. Nimic.
• M-a uitat în hol unde îmi lăsam geanta. Nimic.
• M-am uitat peste tot pe unde putea cădea agenda mea și … nimic.

Agenda dispăruse.

Mă gândeam că poate oi fi uitat-o la serviciu, deși țineam minte că am pus-o în geantă chiar înainte de a pleca. O fi la serviciu – mi-am spus – lasă că o completez mâine. Mi-am scris cele 4-5 motive pe o bucată de hărtie pentru ca să nu le uit și am zis că o să găsesc agenda mâine.”

”Păi înseamnă că n-ai mai găsit-o”, nu se putu abține Sherlock Holmes-ul din mine, ”din moment ce ești aici.”

”Neeeeh, Renaldo!”, zâmbi subțire șatena cu ochi căprui din fața mea, ”N-ai ghicit! …

A doua zi abia așteptam să ajung la birou. M-am uitat pe birou, prin sertare, pe jos, am întrebat în stânga și în dreapta: nu era nimic. Eram disperată mai ceva decât dacă mi-aș fi pierdut mobilul.

Nu trecuseră 10-15 minute de când ajunsesem la serviciu și apare cu băiat cu agenda mea în mână!!!”

”Bună! Eu sunt Dan. Am găsit asta ieri, pe jos, în parcare (zice el). Are numele tău pe ea; m-am uitat în baza de date, am văzut unde lucrezi și am venit să ți-o aduc.”

”I-am mulțumit din inimă. I-am spus că eram disperată să o găsesc, că probabil mi-a căzut atunci când am scos cheile de la mașină din poșeta și alte bla-bla-uri … și cred că începusem să vorbesc din ce în ce mai repede, pentru că îmi simțeam obrajii cum îmi ard. E timpul să-l expediez (mi-am spus în gând), așa că am terminat cu formula: Nu știu cum aș putea să-ți mulțumesc pentru amabilitate (care mi se păru foarte neinspirată, dar scăpasem deja porumbelul).”

”Simplu (răspunse el repede de parcă s-ar fi așteptat la replica asta). Cu o cafea după program.”

”Nu pot azi (i-am răspuns eu) pentru că trebuie să termin un raport. (De fapt, puteam, dar nu voiam să creadă că spun, așa, da, din prima.)”

”A, nu-i problemă (zise el). Și eu am azi de lucrat ceva mai mult la un program. Te sun pe interior când termin. Dacă ești gata – bine. Dacă nu – te aștept până termini. Știu un loc tare drăguț deschis de curând de niște prieteni ai mei.”

”(În mod normal, l-aș fi amânat pentru o altă zi, dar mi-au plăcut insistența și hotărârea lui. Ceva din mine îmi spunea să accept acum: doar îmi găsise agenda! Era amabil. Era și hotărât. Șiiii …. era și drăguț. Așa că i-am spus:) Nu știu ce să zic … Sună-mă pe interior atunci când termini. Dar dacă nu răspund, înseamnă că am plecat. (Alt porumbel al logicii mele imbatabile își luase zborul fără să vreau. Ziceai că luasem tot stolul cu mine atunci când am plecat de acasă.)”

”OK (zise el), te sun. (Și ieși pe ușă înainte ca eu să-l mai întreb dacă își băgase nasul în agendă sau nu. Adică e clar că-și băgase pentru că așa aflase că e a mea. Dar aș fi vrut să știu și dacă citise și altceva din ceea ce mai era pe acolo. Aș fi vrut să-l întreb, dar mi-era și rușine în același timp …)”

”Cum am scăpat de el, dau să deschid agenda pentru ca să completez lista la care lucram, când – ce să vezi?!

Din agendă îmi cad două coli de hârtie, îndoite la jumătate, cu un alt scris decât al meu. Le deschid și ce crezi că era scris pe ele?! Sub un titlu mare 100 DE MOTIVE PENTRU A TRĂI”

Dan îmi dăduse la fiecare motiv al meu de sinucidere câte o replică pro-viață. Lista lui era completă cu 100 de motive foarte faine pentru a trăi, dintre care ultimul era:

(Trebuie să trăiești) Pentru că eu țin la tine și vreau să te invit la o cafea.”

”Inutil să-ți spun, dragă Renaldo, că azi Dan este soțul meu.”

Se aplecă ușor spre băiatul șaten cu ochi mari din dreapta ei și-l sărută.

Se spune că Dumnezeu lucrează prin oameni. Dacă e așa, atunci Dan era sigur unul dintre “angajații” Săi.