CÂȚI OAMENI PUTEM CONTROLA ÎN MOD DIRECT?

Unul dintre ciudatele produse secundare ale marii revoluţii tehnologice în care am intrat în ultimii ani a fost un fel de competiţie perversă privind numărul de prieteni pe care îi ai pe site-uri de socializare precum Facebook, Twitter, Instagram etc. Au apărut, bineînţeles, şi exagerări evidente, cazuri în care numărul prietenilor înregistraţi ajungea şi la zeci/sute de mii.

Oricum, chiar şi la o privire fugară asupra acestei ciudate lumi electronice, ies în evidenţă două lucruri.

În primul rând, distribuţia numărului de prieteni este extrem de ciudată: majoritatea oamenilor au un număr cât se poate de normal de „prieteni“ pe listă şi doar câţiva au liste care depăşesc 200 de nume.

În al doilea rând, nu se defineşte foarte clar noţiunea de „prieten“. Cei care au liste foarte lungi – mai precis, care cuprind mai mult de 200 de nume – ştiu invariabil foarte puţine sau chiar nimic despre majoritatea indivizilor din lista lor.

Numărul lui Dunbar reprezintă numărul maxim de persoane cu care putem intra într-o relație socială.

Conform antropologului britanic Robin Dunbar, limita numărului de relaţii sociale pe care oamenii le pot avea este de 150 – o cifră oarecum magică în sociologie și care a fost denumită “Numărul lui Dunbar”. Este adevărat că Dunbar a ajuns la această cifră după intense studii făcute pe … maimuțe. Dar există vreo dovadă care să sugereze că grupuri de asemenea dimensiuni există, cu adevărat, în cazul oamenilor?

În lumea modernă, trăim în oraşe şi în state naţionale care includ zeci de milioane de indivizi. Este destul de evident că aceia dintre noi care locuiesc, să spunem, în Londra, nu au relaţii personale cu fiecare dintre celelalte zece milioane de oameni care locuiesc în oraş. Într-adevăr, marea majoritate a acestor oameni se nasc, trăiesc şi mor fără ca măcar să cunoască numele celorlalţi, ca să nu mai vorbim de a-i cunoaşte personal. Existenţa unor grupări atât de mari este cu siguranţă un lucru care trebuie explicat, dar ele sunt destul de diferite de grupurile formate natural pe care le putem observa la primate.

Un loc în care am putea căuta dovezi ale dimensiunii „naturale“ a grupurilor umane este societatea preindustrială şi, în special, comunitatea de vânători şi culegători. Majoritatea acestora trăiesc în societăţi complexe, care funcţionează pe mai multe niveluri.

Cele mai mici grupări apar în aşezările temporare de noapte şi sunt formate din 30–50 de indivizi. Acestea sunt, însă, relativ instabile, înregistrându-se constant grupuri de indivizi şi de familii care li se alătură sau care părăsesc aşezarea pentru a-şi continua deplasarea, în căutarea apei şi a hranei.

Cea mai mare grupare este, în mod normal, tribul însuşi, format pe baze lingvistice, care se autodefineşte destul de strict în termeni de identitate culturală proprie. Adunările tribale numără, de regulă, între 500 şi 2.500 de bărbaţi, femei şi copii. Aceste două straturi ale societăţii tradiţionale sunt larg recunoscute în antropologie.

Între cele două straturi, însă, există un al treilea grup, adesea adus în discuţie, dar rareori enumerat. Uneori, acesta ia forma „clanului“ cu semnificaţie rituală, de pildă în sărbătorile periodice dedicate trecerii pragului „maturităţii“ de către membrii tineri. Alteori, clanul are la bază proprietatea comună asupra zonelor de vânătoare sau a surselor de apă.

De la cele douăzeci şi ceva de societăţi tribale pentru care s-au făcut recensăminte am aflat că aceste clanuri cuprind, în medie, 153 de membri. Mărimea acestor grupuri de forma satelor sau a clanurilor – cu excepţia unuia – oscilează între 100 şi 230 de membri, număr care se încadrează în raza variaţiilor fireşti în jurul lui 150. În schimb, mărimea medie a taberelor nocturne şi a grupărilor tribale nu se încadrează în aceste limite statistice.

Dar ce se întâmplă cu societăţile mai dezvoltate din punct de vedere tehnologic? Există ceva care să sugereze că 150 ar putea să reprezinte o unitate socială relevantă? Răspusul este da. Odată ce începem să le căutăm, grupuri având această dimensiune apar peste tot.

Într-unul dintre studiile socioloogice făcute pe această temă, s-a solicitat unui număr de persoane să facă o listă cu toţi cei cărora le trimit felicitări de Crăciun. În medie, 68 de felicitări erau trimise unor familii care aveau, în total, aproximativ 150 de membri.

Aceeaşi cifră apare şi în afaceri.

O regulă nescrisă a teoriei organizării afacerilor este că organizaţiile cu mai puţin de 150 de membri funcţionează bine pe baza contactului interpersonal, dar, odată ce depăşesc această dimensiune, firmele au nevoie de o ierarhie oficială pentru a funcţiona eficient.

Sociologii ştiu, încă din anii 1950, că există un prag critic, la o cifră de aproximativ 150 sau 200 de angajaţi, unde companiile mai mari suferă în urma absenteismului şi a îmbolnăvirilor într-un număr disproporţionat.

Într-un caz celebru, domnul Gore, fondatorul GoreTex, una dintre cele mai de succes companii de dimensiuni medii, a insistat să creeze unităţi de producţie complet separate, cu aproximativ 150 de angajaţi fiecare, în loc să-şi extindă fabrica principală, atunci când afacerea sa în plină creştere a cerut sporirea producţiei – fapt care, bănuiesc eu, a fost chiar cheia succesului întreprinderii sale. Păstrându-şi unităţile de producţie sub pragul critic de 150 de angajaţi, a reuşit să scape de ierarhii şi de structuri de management: fabrica funcţiona pe baza relaţiilor personale, sentimentul obligaţiei reciproce încurajând muncitorii şi managerii să coopereze mai degrabă decât să concureze unii împotriva altora.

Şi planificatorii militari se bazează pe aceeaşi regulă nescrisă. În majoritatea armatelor moderne, de exemplu, cea mai mică unitate independentă este compania, care include, în mod normal, trei plutoane de luptă a câte 30–40 de soldaţi fiecare, plus corpul de comandă şi câteva unităţi suplimentare, ajungându-se la un total între 130 şi 150. Chiar şi unitatea de bază a armatei romane în perioada Republicii (manipulul sau centuria dublă) avea dimensiuni similare, de circa 130 de oameni.

Comunităţile academice pot fi limitate şi ele în acelaşi fel. Dintr-un sondaj cuprinzând 12 catedre, atât din sfera ştiinţelor exacte, cât şi a celor umaniste, Tony Becher, de la Departamentul pentru Educaţie al Universităţii din Sussex, a aflat că numărul de cercetători a căror activitate poate fi urmărită atent de un individ variază între 100 şi 200. Odată ce o catedră devine mai mare de atât, pare a se fragmenta în două sau mai multe sub-discipline.

În societăţile tradiţionale, mărimea satelor se apropie şi ea de această valoare. Satele neolitice din Orientul Mijlociu, de pe la anul 6000 î.Hr., numărau, se pare, între 120 şi 150 de locuitori, judecând după numărul de gospodării.

Iar dimensiunea estimată a satelor englezeşti, înregistrată de agenţii recensământului ordonat de William Cuceritorul în Cartea Judecăţii de Apoi (Domesday Book), în 1086, pare a fi fost şi ea de aproximativ 150 de suflete.

La fel, în decursul secolului al XVIII-lea, numărul mediu de locuitori ai unui sat din comitatele englezeşti, cu excepţia Kentului, era în jur de 160. (În Kent, era de 100… mă întreb ce ne spune asta despre oamenii de acolo?)

Comunităţile huterite şi amish, două grupări religioase fundamentaliste contemporane din America de Nord, care trăiesc şi fac agricultură la comun (prima în Dakota de Nord şi de Sud, a doua în Pennsylvania), au dimensiuni medii de aproximativ 110 membri, în principal pentru că îşi separă comunităţile atunci când depăşesc 150 de membri. Interesant este motivul pe care huteriţii înşişi îl oferă în sprijinul separării comunităţilor, odată atins acest prag. Ei consideră că, atunci când sunt mai mult de 150 de indivizi, comportamentul acestora nu mai poate fi controlat doar prin intermediul presiunii semenilor. Ceea ce ţine comunitatea legată este sentimentul de obligaţie şi de reciprocitate şi se pare că acesta se diluează atunci când comunitatea depăşeşte 150 de membri. Din moment ce etosul lor este esenţialmente împotriva ierarhiilor şi a forţelor poliţieneşti, preferă să-şi separe comunităţile înainte de a atinge un astfel de punct.

Hmmm … interesant, nu-i așa?

Cu alte cuvinte, dacă suntem liderii unei comunități, nu putem controla direct mai mult de 150 de persoane. Dacă se depășește acest număr, presiunea grupului se diminuează, apar “bisericuțe”, existând posibilitatea de sciziune a grupului.

Lasati un comentariu