PÂNĂ CÂND SĂ SUPORŢI INDECIZIA CELUILALT?

 

Zeci de mii de oameni din întreaga lume simt victime ale nesiguranţei sentimentale a partenerilor lor, care, pe lângă faptul că le produc dureri enorme, le cer şi „răbdare”. Despre ce răbdare vorbesc? Într-o relaţie sănătoasă şi echilibrată, cei doi merg într-un ritm similar. Nu la aceeaşi viteză, dar pe aceeaşi cale.

Îmi amintesc de un prieten care a început o relaţie cu o femeie care nu era sigură de nimic, cu atât mai puţin de faptul că-l iubea. Tipul a suferit atât de mult încât nu m-am putut abține și m-am decis să-l confrunt. L-am întrebat de ce nu încheia relaţia cu ea. Ce mai aştepta? De ce se codea atât și nu termina relația care îl făcea să sufere în mod vizibil. Răspunsul pe care l-am primit m-a șocat: „Aştept să se clarifice lucrurile în inima ei.” Aştepta ceva ce nu avea să se întâmple niciodată.

Indecizia fetei mi-a amintit de o caricatură în care apărea Socrate. În prima casetă, filosoful, cu o privire transcendentă, afirma: „Ştiu doar că eu nu ştiu nimic“. În a doua casetă expresia lui se schimbase radical şi, scărpinându-se în cap, îşi spunea: „Dar uneori nu sunt sigur“. Oare poate exista mai multă confuzie decât atât? Există multe persoane de acest gen care au astfel de probleme afective de genul:

„Ştiu doar că nu ştiu dacă te iubesc, dar uneori nu sunt sigur(ă)”.

Cât trebuie să suporţi? Cât trebuie să mai înduri?

Răspunsul meu: Nici un pic.

Dacă cineva ezită şi începe să dea semne ale sindromului „nici cu tine, dar nici fără tine”, soluţia trebuie să fie rapidă şi decisivă. Fugi de acolo cât poți de repede! Îndepărtează-te de indecizii. Acest lucru poate provoca suferinţă în cel care se îndoieşte şi este posibil să-şi sfâşie hainele şi să promită o iubire „constantă”.

Vrei să-i mai dai o altă şansă? Mulţi o dau. Dar dacă vrei să menţii un comportament sănătos, urmează acest sfat: dacă acel „nici cu tine, dar nici fără tine” începe să dea târcoale, chiar şi un pic, îndepărtează-te! Pleacă de acolo. Nu pierzi nimic. Ba, din contra, câștigi. Ce câștigi? Timp, liniște sufletească și șansa de a fi iubit(ă) de cineva care chiar ține la tine.

Capcana provocării personale

Una dintre clientele mele, o femeie atractivă şi inteligentă, a intrat într-un joc pervers, din cauza egoului său. Ploua cu admiratori și peţitori, şi ar fi putut alege pe oricine. Cu toate acestea, a avut neşansa de a găsi un tip cu sindromul „nici cu tine, dar nici fără tine”, care a rezistat şi nu a căzut răpus la picioarele ei: o zi o voia şi a doua zi nu ştia ce să facă. Femeia, obişnuită să câştige întotdeauna, şi-a simţit lezat respectul de sine şi a făcut ceea ce nimeni nu ar trebui să facă într-o situaţie similară: a transformat cucerirea într-o provocare personală.

Provocările în dragoste nu sunt recomandabile: e ca si cum te-ai juca cu o grenadă de mână cu siguranţa scoasă.

Atunci când oamenii pe care îi am în față îmi spun că relaţia lor a devenit o „provocare” sau o „sfidare”, ştiu că relaţia respectivă nu este potrivită pentru ei. Clienta mea a trăit timp de trei ani de zile între ură şi bucuria sporadică a unei iubiri total indecise. Este sindromul „vânătorului vânat”: de atâta insistenţă şi după atâtea încercări de a rezolva nişte probleme care nu aveau soluţie, a sfârşit prin a se îndrăgosti până peste urechi. Trei ani de zile a rămas complet blocată, cu nici un scop în viaţă în afară de a-şi convinge partenerul s-o iubească tot timpul! Aristofan spunea cu mii de ani în urmă: „Dacă nu te iubeşte așa cum vrei să fii iubit(ă), ce mai contează că te iubeşte?” Altfel spus:

Dacă nu ştie că te iubeşte, la ce-ţi foloseşte o astfel de iubire?

Unele cauze pentru sindromul „nici cu tine, dar nici fără tine”

În cele ce urmează îți propun o mai bună înţelegere a problemei pentru a putea identifica mai clar încurcătura emoţională în care te afli. Deşi există multe cauze posibile, voi semnala patru dintre cele mai comune motive pentru care oamenii ajung să aibă o dragoste ambiguă şi contradictorie.

1. Dependenţa sexuală

Dependenţa sexuală, atunci când e tot ceea ce există, generează o formă de atracţie/respingere. Logica de bază este, mai mult sau mai puţin, după cum urmează: „Când nu eşti cu mine, dorinţa mă inspiră să te caut cu orice preţ, dar, mai târziu, după ce mă satur, vreau să fug de lângă tine, pentru că simpla ta prezenţă mă plictiseşte”.

Cât de uşor este să confundăm iubirea cu sexul!

În afară de faptul că orgasmul pare să aibă calităţi mistice, unul dintre principalele motive pentru confuzie este că dorinţa sexuală leagă puternic oamenii. Nu există îndrăgostit adevărat care să nu dorească să „devoreze” persoana iubită. Un bărbat mi-a spus: „De ce vreau să mă căsătoresc? O iubesc! Am nevoie de ea! O doresc!” În ce constă semantica iubirii şi cea a relaţiilor trupești? Sentimente, posesie/dependenţă şi sexualitate. Cum să mai judeci la rece atunci când le ai pe toate? Dar dacă singurul lucru care vă uneşte este dorinţa trupească, atunci când erosul/partida sexuală se termină, partenerul devine insuportabil.

Dependenţa sexuală de cineva este ca orice dependenţă în ceea ce priveşte consecinţele şi caracteristicile sale.

Nu vorbesc despre dependenţa „sexului de dragul sexului”, ci despre dependenţa sexuală faţă de cineva anume, de o apropiere care deschide o lume plină de farmec şi care devine extrem de plăcută. Odată, am întrebat o persoană de sex feminin ce anume o atrăgea cel mai mult la iubitul ei. Răspunsul a durat câteva minute:

Mirosul lui … Doamne, mirosul lui mă înnebunește! Miroase a migdale prăjite … Şi braţele, forma bicepşilor… are niște curburi … Venele de la frunte atunci când râde. Umerii, în momentul în care atinge orgasmul, se înclină pe spate şi îl văd ca pe un egiptean, ca pe un faraon, ca pe un rege. Simt cum mă pătrunde şi mă completează în fiecare orgasm … Pot avea o mulţime şi oricât de multe aş avea, nu mă satur … Şi încă ceva: simt extrem de plăcut căldura corpului său. Este ca o sobiță pentru mine. E mereu la fel. Este întotdeauna atât de cald. Chiar fierbinte, aș putea spune. Iar eu mă văd ca o pisică căreia îi place să toarcă la căldura corpului său. Îmi dă siguranță, pace, liniște. Și bucurie. O mare bucurie. Înainte nu dădeam atenție feselor unui bărbat. Soţul meu aproape că nu are deloc rotunjimi ca cele ale lui. Însă acum, dacă mă uit la fundul iubitului meu, cu rotunjimi atât de tari şi de rotunde, mă excită. Și atunci când merg alături de el, îmi vine să le muşc. Este atât de multă iubire!

Oare asta este iubire? Mă îndoiesc; mai degrabă este „îndrăgostită” de un corp şi de plăcerea pe care i-o dăruieşte: dependenţa sexuală la puterea n. De ce anume îi era dor atunci când nu era lângă el? De detaliile fiziologice, de unduirile formelor, de pielea lui, temperatura corpului, venele, muşchii, şi, în final, dorinţa căreia nu-i putea face faţă. Mă întreb: ce ar face această femeie dacă iubitul ei ar cădea în dizgraţie şi ar suferi un accident care l-ar lăsa infirm? L-ar iubi la fel de mult pe acest bărbat dacă ar avea cu zece kilograme în plus şi un abdomen umflat? După ce am ascultat descrierea ei „senzorială”, am întrebat-o ce alte însuşiri admiră la acest bărbat şi a semnalat două calităţi, care pentru ea erau foarte importante: „Merge la sală şi ridică greutăţi.”

2. Intoleranţa faţă de singurătate

Aşa cum dependenţa sexuală poate fi o motivaţie pentru a fi cu cineva, singurătatea administrată greşit îi împinge pe oameni să caute compania cuiva, aspect care nu are nimic de-a face cu iubirea. „Perechea” este un paliativ pentru a face faţă unei vieţi solitare şi, cu timpul, uşurarea generată de această însoţire se transformă în dependenţă:

Am nevoie de prezenţa ta, nu suport să-mi văd lumea depopulată.

Îmi amintesc declaraţia de dragoste pe care o amică de a mea i-a făcut-o preietenului ei în prezenţa mea: „Tu umpli un gol.” Dragostea care trece prin stomac? Dragostea compensatorie? O dragoste care „umple un gol” este o iubire suspectă – după părerea mea. Este prea “funcţională” pentru gustul meu. De asemenea, am auzit oamenii spunând uneori: „Mă întregeşti”, așa, ca şi cum partenerul ar fi o proteză. În cazul la care mă refer, „golul” despre care vorbea presupusa îndrăgostită nu era altceva decât singurătatea în care se afla. Mesajul de bază ar fi putut fi exprimat în alţi termeni:

„În viaţa mea există mult spaţiu disponibil, prea mult loc pentru o singură persoană; te rog, ocupă-l tu.”

Conflictul generat de intoleranţa la singurătate este complex. Dinamica ascunsă este, mai mult sau mai puţin, după cum urmează: „Când sunt fără tine, singurătatea mă copleşeşte şi am nevoie de tine; dar când eşti cu mine, începe să-mi fie dor de singurătatea mea.” Foarte dificil!

Sensibilitatea excesivă faţă de singurătate ne determină să facem orice numai să o evităm.

Unii chiar se căsătoresc … 🙂

3. Frica de angajamentul emoţional

Cei care se tem de angajamentele emoţionale trasează un marcaj emoţional „nici aproape, nici departe”:

Îmi place de tine, mă bucur să fiu cu tine, dar dacă intri – chiar şi un milimetru – pe teritoriul meu şi încerci să-mi strici celibatul/autonomia, mă îndepărtez imediat de tine.”

Problema este că, deoarece acest tip de persoană nu clarifică lucrurile, persoana care îi este „aproape pereche” trăieşte într-o continuă anxietate. Dacă te afli într-o relaţie de genul acesta, nu prea ai altceva de făcut decât să te rogi sau să pleci. Cât timp subiectul „anticompromis” face casă bună cu tine şi relaţia rămâne superficială, totul va merge ca pe roate.

Problema va fi evidentă atunci când „bunăstarea” atinge o fibră emoţională a persoanei sale şi începe să simtă că ar putea să se îndrăgostească de tine şi, prin urmare, să-şi piardă libertatea. Dacă se va întâmpla acest lucru, se va îndepărta sau va dispărea ca un suspin. Nu vreau să spun că celibatul este o greşeală; dimpotrivă, cred că este un proiect de viaţă valabil şi respectabil ca oricare altul. Cu toate acestea, cei necăsătoriţi „din convingere” îşi iubesc singurătatea şi, dacă permit cuiva să pătrundă în spaţiul lor vital, nu o fac cu teamă sau cu interdicţii.

4.Sentimentul de vinovăţie

Există oameni care nu-şi mai iubesc partenerul, dar sentimentul de vinovăţie îi împiedică să se despartă. Un client îi explica următorul lucru soţiei sale: „

Când eşti departe, ştiu că suferi şi atunci mă apropii de tine din milă; dar atunci când suntem împreună, mă înfurie faptul că nu eşti suficient de curajoasă ca să mă laşi să plec.”

Soţia se limita să ceară încă o şansă, ca şi cum nu ar fi auzit ce îi spunea bărbatul. Mesajul era dureros de clar: nu o iubea, o compătimea. Cu toate acestea, pacientul meu se baza pe o judecată greşită: dădea vina pe soţia lui pentru că nu-1 lăsa să plece; dar de fapt, ceea ce îl ţinea indecis era „durerea de a o vedea suferind”.

A fi cu cineva pentru a diminua vina este o absurditate care se finalizează prin acutizarea suferinţei celuilalt.

Este de preferat să te părăsească într-un mod onest decât să fie cu tine din milă.

Tu nu eşti o organizaţie de caritate …

 

 

Lasati un comentariu